CAND RESTUL E... LITERATURA

In literatura, ca si in viata de altfel, exista mii de drumuri pe care poti s-o apuci. Exact ca-n gradina lui Borges, cu multe poteci care se bifurca. Iar majoritatea dintre ele reprezinta un refugiu fata de uratul inconjurator. Pasind pe oricare din aceste poteci, nu doar ca ajungi sa traiesti altundeva, dar ajungi la o intelegere mai buna a vietii de pana atunci.

Cartile, pot fi ca si oamenii, cu traiul lor. Au zile mai bune, sau mai rele. Sunt momente cand se plictisesc, dar si momente cand intre paginile lor freamata nerabdarea de a darui portii generoase de intelepciune, de a elibera secrete altfel bine pazite. Te iubesc, te inseala, te supara, te uimesc, te uita, au suflet. Sunt senzuale, provocatoare, intime, distante, sau complet neinteresante. Trebuie, insa, stapanite. Daca citesti pentru a trai, este in regula. Dar daca, in schimb, traiesti doar pentru a citi, ratezi fara posibilitate de recuperare ulterioara clipe magnifice din "viata care se vietuieste".

Altfel spus, cartile conteaza. Pentru fiecare, insa, altele. In functie de varsta, stare de spirit, influenta pe care o au asupra cititorului. Fiindca dupa ce te intorci obosit de la serviciu, dupa ce petreci o seara minunata in compania unor prieteni apropiati, dupa ce iubesti cu pasiune, dupa ce te plimbi pe inserat pe alei pustii de parc... restul e literatura. Si chiar daca se poate trai foarte bine fara lectura, as vrea sa-i pot face sa inteleaga ce pierd pe toti cei care n-au deschis niciodata o carte. Cand, la un inevitabil final, este exact cum spunea si Marcelino Menendez Pelayo: "ce pacat ca trebuie sa mor cand imi ramane atat de mult de citit!"

VANZATORII DE CENUSA

Dimineata, oamenii isi duc chipurile la serviciu. Cu metroul. Unii au servieta, altii au punga sau chiar rucsac. Iar altii merg cu tramvaiul. Toti insa, isi cara borcanul plin cu praf de sentimente: praf cenusiu. Copii au uitat sa zambeasca. Adultii n-au stiut niciodata. Acoperiti de griji, cu trupurile invelite in piele de lemn, oamenii deschid ochii doar cand traverseaza.

Toti poarta ceas, pe mana stanga. Femeile se deosebesc de barbati. Copii se deosebesc de adulti. In rest, oamenii sunt la fel: pompieri, ceasornicari, macelari, profesori, politisti, brutari, soferi, pescari, bancheri, tamplari, frizeri, preoti sau chelneri… toti sunt vanzatori de cenusa. Hoinarii, visatorii, trecatorii, exploratorii increzatori si chiar speculatorii, au invatat sa transforme acest praf neinsemnat intr-un straniu elixir afrodiziac cu care-si hranesc simturile in fiecare dimineata.

Noaptea, in schimb, se arunca flamanda peste Bucuresti. Aer puternic poluat, intuneric greu de patruns si strazi pustii care, parca, nu au ce povesti. Oamenii, consumatorii inraiti de ore scurse in umbra functiilor scrise cu litere de-o schioapa pe carti de vizita, se retrag in spatele usilor inchise. Dau buzna la obloane din dorinta de a crea un habitat sigur si intim, dar neaerisit. Ei au uitat sa spuna da micilor placeri nocturne pentru a nu pune in pericol maximizarea eficientei altor nu-stiu-cate ore de consum bolnav si dependent. Si asta, pentru ca marile placeri nu le-au cunoscut vreodata.

Au uitat sa rada cu pofta, au uitat sa se bucure de intamplarile cu adevarat banale, au uitat sa savureze mixul de ciocolata si vanilie al unei inghetate la cornet, au uitat sa-si complimenteze un viitor prieten, au uitat sa investeasca timp in ceva cu adevarat maret, au uitat sa comunice de dragul schimbului continuu de pareri, au uitat sa strige de bucurie, sa alerge prin ploaie, sa viseze cu ochii deschisi, au uitat, pe alocuri, chiar sa fie oameni. Si, in schimb, au invatat cum sa devina dealeri autorizati ai fabricii de cenusa: prin arderea deprinderilor exclusiv personale.